top of page

Fitness Group

Public·40 members
Muslim Noses
Muslim Noses

Vai Vai Fara Mine Nu Mai Stai :)


Posesivitatea poate lua forme subtile, oarecum justificate. Varstnicul practic nu mai are o viata proprie. Este pensionar, are putine lucruri de facut sau deloc, se uita la tv mai toata ziua, neputintele il tin pe pat mult timp. Trupul nu-l mai ajuta, dar sufletul are niste nevoi. Vrea sa comunice, sa afle noutati, sa-i povestesti diverse lucruri. Toate aceste lucruri cer timp si multa disponibilitate sufleteasca pe care nu le avem tot timpul. Varstnicul nu suporta refuzuri, amanari. Poate se gandeste ca nu mai are timp. Dar nici cei mai tineri nu au. Din motive diferite, evident. Trebuie gasita o cale de mijloc, una care sa va permita sa traiti in echilibru. Fara tensiuni si fara chinuri.




Vai vai fara mine nu mai stai :)



R: Nici nu mai stiu unde era atunci. La telefon s-a certat cu domnul doctor. De fapt, el avea dreptate. Situatia era intolerabila dar e adevarat ca eu eram intr-un fel victima acolo si lui nu i se spunea ce se intampla. Eram acolo de ora in sir si el nu stia ce e cu mine, nu i se spunea.


Nu-l mai suna! Faci o mare greseala. Asa pari disperata. Fa in asa fel incat sa nu mai stie NIMIC despre tine. Sa nu stie ca te simti rau, ca plangi dupa el, etc. Daca vrea sa te urmareasca treaba lui, inseamna ca ii pasa. Nu plange in public, nu face nici un gest care sa ii arate lui ca esti mai mult decat un pic necajita (sa nu stie ca esti absolut distrusa). Daca te iubeste cu adevarat, te va cauta. Daca nu, inseamna ca nu te-a iubit niciodata. Daca il vei cauta in continuare, risti sa il indepartezi de tot. E greu sa rezisti, stiu, dar nu rezolvi nimic asa. Gaseste-ti ceva activitati ca sa nu stai numai cu gandul la asta, pana cand iti va da el un semn (cel mai probabil iti va da, in vreo saptamana).Bafta si tine-ne la curent.


tocmai m-a sunat dupa atatea zile..sa-mi spuna ca nu ma mai iubeste desi imi este imposibil sa cred lucrul asta.. ca si el este foarte nervos ca nu suporta nici un zgomot in jurul lui,dar ca nu mai are rost sa ne impacam...sa am grija de mine si ca daca e sa fim impreuna vom fi si peste ani..sa nu mai plang ca se simte vinovat si nu mai suporta.. ca nu mai poate sa conduca de nervi...nu il voi mai cauta..mi-a zis sa-mi refac viata dar mi-a mai zis 1 data si cand i-am zis ca asa fac m-a urmarit!Macar a avut curajul sa vorbeasca cu mine..acum tot ce ramane de facut este sa astept,,,multumesc iuli,,,imi este foarte greu ..ma rog intr-una la Dzeu sa ma pot abtine,,,


Te-as sfatui sa astepti o zi sau 2, sa te mai calmezi un pic, si sa ii scrii un mail frumos. Sau o scrisoare. Nu telefon, nu sms. Ceva pe care sa il poata citi si reciti. Fara acuze, ranchiuna, doar lucruri frumoase, amintiro frumoase, fara sa te intinzi pe 60 de pagini. Ceva care sa il atinga la suflet, sa inteleaga ca ai tinut si tii mult la el, ca a insemnat si inseamna mult pentru tine si ca vei ramane numai cu amintirile placute daca va fi cazul sa nu va mai vedeti. Nu folosi persoana a doua (daca TU vei decide sa, daca TU nu o sa mai vrei sa) ca sa nu il pui in pozitie dominanta, dar nici prea mult persoana 1. Nu stiu sper ca intelegi ce vreau sa zic. Scrie din sufletul tau un mesaj. Trimite-l. Mingea va fi apoi in terenul lui. Daca nu iti va raspunde sau nu va percuta, asta este si mergi mai departe. Daca insa il va atinge... Tin pumnii :)


popica87 el a iesit un week cu prietenii lui, in timp ce eu am stat acasa si el este gelos pe niste comm pe facebook.am iesit pt ca a iesit si el si nu mai suportam sa stau in casa..ne-am certat pentru ca a baut un pic mai mmult cu un prieten si 2 fete ..toti 2..si eu ma uitam la ei(nu beau) dupa care tot el s-a enervat ca de ce ma supar eu...eu m-am suparat ca nu-mi placea compania celor doua fete care aveam impresia ca cocheteaza cu el..deci , repet, el nu a iesit cu fosta dar un week intreg a iesit cu prietenii fara sa raspunda la telefon.Mihaela..eu nu as putea sa nu-i raspund la telefon, evident!


Am nevoie de un sfat simt ca ma sufoc M-am despărțit de prietenul meu ne-am certat iar eu i-am vorbit foarte urat iar el nu sa mai putut abține si a dat in mine iar eu mi-am făcut bagajele si am plecat bine-nțeles cu ajutorul lui si el ma ajutat la bagaje a trecut o săptămana de la despărțire imi e greu pentru ca insist sa il iubesc chiar daca nu merita familia,prietenii imi spun ca odată ce a dat in mine o va face mereu dar ma gândesc ca eu am fost de vina eu l-am provocat si sufăr pentru ca văd din partea lui o dispariție totala oare aici e finalul relației nostre va rog da-timi un sfat ce sa fac??sa il caut sa ma duk la el acasă sau sa ma abțin ca si pana acum si sa las timpul sa decidă pentru noi ??poate lăsându-l in pace il voi face sa se gândească pentru ce a făcut si sa regrete si sa ma caute?nu stiu ce e in capul lui tare mult as vrea :(


Nu am cuvinte. Deci efectiv nu mai am cuvinte. Asta faci tu ziua la serviciu? Stai si cauti pe net cine de la cine plagiaza? My God.. Mai bine tai frunze la caini decat sa stai pe net. Sau si mai bine.. cabluri de usb/alimentare rootere/switchuri ce mai ai prin birou/casa.


Cu ele dispăreau stima mea de sine, iubirea mea pentru viață, capacitatea de a mă bucura de ceva, de orice. Ciclurile de pierderi se repetau. Oamenii mă răneau. Eu nu știam să am grijă de mine. Părea că nu mă pricep să îi aleg pe aceia care să mă iubească. De fapt, începeam să mă întreb tot mai des:


Nu îl făceam, deși era palpabil. Îl simțeam pe umăr. În ceafă. Pe piept. Presiunea de trăi: așa era pentru mine viața. O eternă greșeală pe care eu nu știu să o repar. Ceva frumos pentru alții dar ceva ce eu nu meritam. Rămâneau bine pitite în mine trăirile acestea. La suprafața eram des furioasă, tristă, nervoasă, critică, speriată, paralizată, nesatisfăcută. Eram nemulțumită și dacă eram vreodată bine încercam să distrug totul. Să îmi sabotez binele.


La început am mers la terapie individuală peste jumătate de an. Aveam ședințe săptămânale. Apoi la două săptămâni. Apoi, pe măsură ce făceam ordine prin mine, mergeam la nevoie, când ceva mă copleșea și nu găseam soluțiile de a merge mai departe. Treptat am început și terapia de grup. Workshopurile de terapie au urmat. La fel și evenimentele pe teme de psihologie. La fel și dorința de a citi tot mai mult despre creierul uman. Despre creierul meu. De la restructurarea cognitivă de la începutul terapiei am ajuns, treptat la curiozitatea de mă cunoaște îndeaproape și mai ales, la dorința de a vindeca rănile ce mă opreau din a-mi trăi viața cum simțeam, cum visam, dar nu găseam curajul ori resursele pentru a o face realitate. De la a vindeca trecutul am ajuns la a trăi prezentul și a vedea un viitor luminos, orice ar fi venit peste mine. Nu a fost ușor pentru că învățasem atât de bine să mă ascund!


De abia după al șaselea an, am simțit că efectiv mă pot eu deschide autentic, asumat, cu totul, fără rușine, fără frică, în fața terapeutului meu. De abia după șase ani am început să simt și eu pe bune ceea ce turuiam în terapie. Părea că pot să spun oricât despre mine și despre ce mi se întâmplă, dar nu mă auzeam tocmai eu. Cuvintele mele nu treceau de un scut din mine. După șase ani am reușit să fiu tot mai atentă la gândurile, justificările mele și interpretările mele, care nu îmi spuneau deloc lucruri frumoase. De abia după această perioadă modificările comportamentele au început să fie de lungă durată iar eu știam deja tiparele după care funcționam. Pentru unii poate părea un timp lung. Pentru mine, știind de unde am pornit și unde am ajuns, e minunat. Nu aș fi crezut că voi (putea) ajunge aici. Am învățat atât de bine să fug sau să construiesc rezistențe interioare, tocmai din rușinea de a fi așa cum eram, încât drumul a fost anevoios și lung.


O falsă motivație a omului mereu iubit, a omului de care este nevoie, a omului care face orice, oricând, a omului puternic, pe care nimic nu îl prăbușește. Un fals martiriu și un fals eroism. Făceam totul pentru toți în speranța că așa voi fi iubită, așa voi fi salvată. Doar că, tocmai aici era capcana ce mă adâncea în tristețe profundă și anxietatea greu de înțeles: nu știam că pot să mă iubesc, să mă salvez pe mine și atunci va fi suficient. Eu credeam că nu merit nimic bun, că nu merit iubire. Eu mă plasam sub celălalt. Mereu inferioară. Mereu săritoare. Mereu dornică de a mă sacrifica pentru cel de lângă mine, căci el merita, căci lui îi era mai greu, căci el avea nevoie de iubire. Cum să nu fi fost goală dacă nu mă alegeam pe mine nicicând? Cum să nu fi fost speriată de viitor când mă puneam pe mine pe ultimul plan?


Nu pot schimba felul cum am fost iubită și cum am învățat să iubesc. Nu pot schimba nicicum istoria dar pot transforma felul cum am învățat să mă privesc, să privesc lumea, să privesc oamenii. Pot analiza istoria să înțeleg cum m-a sculptat. Pot să fiu atentă la gândurile ce roiesc automat prin mintea mea și le pot schimba. Pot să rămân prezentă în disconfortul și durerea interioară, să văd ce îmi transmite despre mine, să înțeleg ce nevoi nu îmi îndeplinesc. Pot să îmi definesc identitatea, dincolo de tot ce e în exterior. Pot să rămân curioasă în ceea ce privește comportamentele, gesturile, reacțiile, tiparele după care funcționez.


Pot să modific durerile vechi, amenințările copilului rănit din mine, așa încât să nu îmi afecteze deciziile și alegerile. Pot să fiu atentă la felul în care mintea mea interpretează realitatea, la ce justificări dau acțiunilor mele. La povestea mea, fără rușine, fără teamă. Cu blândețe și curiozitate, cu compasiune și răbdare, cu iubire și limite ferme.


Nu am schimbat istoria, dar am rescris felul în care eu văd ce mi s-a întâmplat. Nu, nu mai vreau să sinucid, să dispar, să nu mai exist! Acum vreau să explorez viața tot mai mult. Tocmai pentru că mă am eu pe mine și știu că nu mă voi mai abandona. Ce înseamnă pentru mine să nu mă mai abandonez? 041b061a72


About

Welcome to the group! You can connect with other members, ge...

Members

bottom of page